Regele moare

Mi-am spus ca poti sa inveti sa mori, ca poti sa-i inveti pe altii sa moara. Acesta imi pare lucrul esential pe care-l putem face, fiindca suntem niste muribunzi care nu acceptam sa murim - motiveaza dramaturgul Eugène Ionesco nasterea piesei Regele moare. Textul este cea mai calda, induiosatoare si sincera marturisire a omului Eugène Ionesco despre marea intalnire finala. Nelinistile nesfarsite, agonia permanenta din Jurnalele sale, isi gasesc transpunerea dramatica intr-unul dintre cele mai profunde „poeme” despre moarte si acceptarea ei. O metafora alegorica a trecerii, o confesiune in oglinda a propriei constiinte. Intreaga zbatere interioara a lui Bérenger - revolta, frica, spaima, groaza, tristetea, bucuria, dorinta de a trai, amintirile, nostalgia, resemnarea - nu este altceva decat un ceremonial al trecerii prin care el, omul, invata acceptarea, invata a muri. Dar Bérenger nu e singur. O are alaturi pe sotia sa. Regina Marguerite si Regina Marie - doua aspecte ale uneia si aceleiasi femei. Marguerite - initiatoarea, cea care permite accesul altor lumi „lumea dinaintea nasterii si cea de dupa” - ea il naste, ea il ajuta sa paseasca in lumea de dincolo; Marie - gratia, tandretea, fragilitatea - neputincioasa in fata Mortii.
Regele moare e un spectacol de o emotie coplesitoare, in care fiecare dintre noi joaca rolul principal.